Interact Mediaș

Articol scris de Ryana-Karla Keszeg, președinte fondator (2022 – 2023) al clubului Interact Mediaș

Acum, în febra aplicațiilor la facultăți, când inboxul e plin de confirmări, burse și speranțe, nimeni nu spune adevărul.
Nimeni nu-ți spune că e greu.
Greu cu un „g” mare, apăsat. Care nu trece cu o cafea sau cu un apel video.

Miercuri m-a luat ambulanța din laborator, corpul meu a cedat, sper că doar pentru câteva zile.
Atunci, în liniștea sterilă a sirenei care se auzea doar în capul meu, am știut: sunt singură. Cu adevărat.
Nu pentru că n-aș avea oameni buni în jur. Prieteni am. Oameni cu care împart un ceai sau o criză de râs.
Dar acolo, pe targă, fără părinți, fără „lasă că vin eu acum”, fără ochi cunoscuți, mi-am dat seama că viața e a mea. În totalitate.

Da, am plecat cu gândul că o să mă dezvolt.
Că o să aduc ceva înapoi, că o să aduc un plus undeva și că o să reușesc să produc o schimbare.
Că o să cresc.
Că o să îmi găsesc sensul.
Dar ce nu mi-am imaginat este că o să plâng în baie fără să pot suna acasă.
Că nu pot să le spun „e foarte greu”.
Pentru că, sincer, cum să le spun că nu-mi place un modul, că nu am fost azi la cursuri pentru că simțeam că lucrez mai bine singură?
Cum să le explic că aici, la facultatea asta, nu ești obligat să mergi la cursuri, pentru că învățatul e despre autonomie, nu despre prezență?

Ei m-au susținut. M-au ajutat financiar.
Și eu simt că nu am voie să spun că e greu.
Că mi-e greu. Cum pot să sun și să spun că unele zile nu îmi plac, când eu sunt la mii de kilometri de casă, din pură alegere.

Dar îți spun ție, cititorule și poate viitorule student: e greu.
Uneori simți că ești cel mai prost din sală.
Că poate dacă rămâneai în țară, nu te simțeai așa de neînsemnat.
Că poate acasă nu te simțeai atât de pierdut.

Dar nu, nu regret că am plecat, mă bucur că am făcut-o.
Nu regret nicio secundă.
Facultatea îmi place, oportunitățile sunt minunate.
Nu mi-ar fi plăcut să rămân.
Învăț. Mă schimb. Ard. Evoluez.

Dar adevărul este că e frumos și greu în același timp.
Și nimeni nu te pregătește pentru asta.
Pentru momentele în care nu poți dormi. Sau pentru ziua când îți vine să fugi înapoi, dar nu o faci — pentru că ai plecat ca să construiești ceva.
Pentru că nu ai plecat ca să fie ușor.
Ai plecat pentru că știi că poți să fii mai mult și vrei să fii mai mult… sau cel puțin încerci.

Am plecat pentru că am vrut un viitor mai bun.
Dar mai întâi trebuie să-l duc pe ăsta, prezentul.
Și da, el vine cu lacrimi, responsabilitate, durere, singurătate.

Dar și cu forță.
Cu o forță pe care o descoperi doar atunci când nu mai e nimeni care să-ți spună ce să faci.
Când știi că dacă nu te ridici tu, nu o va face nimeni.
Și totuși, te ridici.

Asta e plecarea.
Nu doar drum, nu doar oportunitate.
Ci transformare.
În ceva mai matur, mai clar, mai viu și poate mai înțelept.